El a renunțat la noi, dar eu? Eu când o să renunț la noi? 

​Înainte nu am crezut o clipă că dragostea adevărată există. Apoi, a apărut el. A apărut ca un vârtej în viața mea şi tot la fel a şi dispărut , lăsându-mă goală în interior, distrugând fiecare părticică din mine. 
Înainte de el nu am trăit sentimentul de fericire , dar nici cel de tristețe. El mi-a arătat că nu trebuie să trăiești de unul singur. Viața e mult mai frumoasă în doi. Lângă el lumea a devenit mult mai frumoasă. Lumea devenise colorată lângă el, acum e alb-negru din nou. Tot răul care se întâmplă în această lume, dispărea atunci când îşi îndrepta privirea spre mine. Acum , văd doar răul din ea. 

Scotea tot ceea ce e mai bun din mine, acum doar răul din mine mai există. Lângă el totul era rai, acum totul a devenit un iad.

Femeia aceea mereu cu zâmbetul pe buze , nu mai e. 

Am rămas goală ,nu mai sunt eu. Prin ochii mei, se poate vedea golul. Uneori, flăcările iadului care ard.

El a renunțat la noi, dar eu? Eu când o să renunț la noi? 

Mă simt că într-un labirint, îmi doresc să rămân,  dar nu pot , îmi doresc şi să ies, dar nu găsesc ieșirea. Nici măcar cale de mijloc nu există. 

Mă simt pierdută,  mai pierdută ca niciodată!

Advertisements

Ne-am întâlnit,  după ceva timp ne-am întâlnit. Era neschimbat. Era acelaşi tip cu nasul pe sus. Când i-am văzut ochii am simți iar fiorii pe care îi simțisem în urmă cu câțiva ani.

Ne-am întâlnit,  după ceva timp ne-am întâlnit. Era neschimbat. Era acelaşi tip cu nasul pe sus. Când i-am văzut ochii am simți iar fiorii pe care îi simțisem în urmă cu câțiva ani. Nu-l uitasem , inima mea încă îi aparținea în totalitate. Mă rugase să petrec timp cu el, l-am refuzat spunându-i că am lucruri importante de făcut, mult mai importante decât el. A surâs,  întrebându-mă ce poate fi mai important decât el.  În ultimul timp, multe lucruri erau mai importante decât el. După toate rănile lăsate, orice lucru ajungea să devină mai important decât el. 

L-am sărutat cu dor pe frunte , spunându-i adio, o lacrimă curgând din ochii mei mici şi negri ,şi am dispărut în mulțime. M-am plimbat ore în şir în oraş , plină de dor. M-am gândit mult la el, la noi, la momentele petrecute împreună,  la lunile în care a dispărut din viața mea. Acele luni au trecut atât de greu, dorul de noi a fost atât de mare , dar poate niciodată nu va mai exista conceptul de “noi”. M-am gândit cum aş putea să nu mă mai gândesc la el, dar asta e imposibil. El e acea persoană care m-a învățat să iubesc. Acea persoană care m-a adus la disperare ,dar în acelaşi timp m-a dus şi la trei metri deasupra cerului. Acea persoană care m-a făcut să mă topesc într-un vârtej nesfârșit alături de el. Am fost împreună mereu, am existat cu el. Timpul ne-a şi despărțit , dar mereu a fost de-ajuns o scânteie să ne întoarcem  unul la celălat. M-am tot gândit cât de greu mi-a fost să îi accept plecarea după cei 3 ani petrecuți împreună, gândindu-mă la acele persoane care pleacă după 30,40 de ani. Oare ele cum pot face asta? Iubirea adevărată se pierde între timp? Nu, iubirea adevărată niciodată nu moare.

Spre miezul nopții am ajuns acasă , m-am pus în pat promițându-mi că ziua următoare voi avea un nou început. Să renunț la gândul de “el”. Dar cum să renunț când îl iubesc ?